Tabloul Mediatorilor

Alba (109)
Arad (118)
Argeş (160)
Bacău (164)
Bihor (239)
Bistriţa-Năsăud (40)
Botoşani (81)
Brăila (89)
Braşov (238)
Bucureşti (1293)
Buzău (121)
Călăraşi (40)
Caraş-Severin (63)
Cluj (273)
Constanţa (292)
Covasna (19)
Dâmboviţa (113)
Dolj (200)
Galaţi (205)
Giurgiu (57)
Gorj (56)
Harghita (30)
Hunedoara (122)
Ialomiţa (59)
Iaşi (305)
Ilfov (96)
Maramureş (96)
Mehedinţi (71)
Mureş (115)
Neamţ (121)
Olt (72)
Prahova (197)
Sălaj (28)
Satu-Mare (57)
Sibiu (159)
Suceava (118)
Teleorman (65)
Timiş (364)
Tulcea (63)
Vâlcea (115)
Vaslui (73)
Vrancea (94)

Ultimii mediatori pe site

Mediatorul autorizat Rădulescu Dragoş-Marian are sediul biroului de mediator în Bucure...Detalii: Mediator Rădulescu Dragoş-Marian
Mediatorul autorizat Naicu Valentin are sediul biroului de mediator în Str. Brazda lui N...Detalii: Mediator Naicu Valentin
Mediatorul autorizat Olei Darius-Mihail are sediul biroului de mediator în Str. Aleea Su...Detalii: Mediator Olei Darius-Mihail
Mediatorul autorizat Pleşea Vasile are sediul biroului de mediator în Str. Oteşani, nr.12,...Detalii: Mediator Pleşea Vasile
Mediatorul autorizat Martin Vasile-Emil are sediul biroului de mediator în str. Iuliu Ma...Detalii: Mediator Martin Vasile-Emil

Ce este conflictul?

[ 3 ]Păreri
0

Rasa umană a demonstrat în mod repetat o incompetenţă incredibilă în rezolvarea conflictelor. Conflictul este o caracteristică intrinsecă a speciei umane în orice societate, indiferent de originile geografice, etnice sau religioase. Este, astfel, remarcabil că, în ciuda dezvoltării ştiinţelor sociale, filozofice şi psihologice, omul nu a fost capabil să dezvolte o explicaţie coerentă pentru conflict, cu atât mai puţin o metodă adecvată de soluţionare sau reconciliere.

Conflictul apare în toate activităţile umane şi în fiecare relaţie pe care o creăm. Ca rezultat, oamenii s-au luptat cu propriile lor conflicte interne: familia s-a luptat cu familia, tribul cu tribul; oraşul grec antic cu oraşul, şi, o dată cu apariţia statelor, naţiunile au devenit unităţi conflictuale şi s-au luptat între ele. Aceste modele au urmat civilizaţia umană indiferent de dezvoltarea culturală şi tehnologică. Mulţi pot crede că deţin o înţelegere completă a termenului „conflict”, dar cu toate acestea o explorare elementară a termenului dezvăluie un labirint încâlcit. întrebarea fundamentală „ce este conflictul?” generează chiar şi mai multe întrebări: Care este originea conflictului? Este destinul omenirii să trăiască cu conflictul sau poate fi eliminat? Dacă da, ar fi benefică eliminarea conflictului?

Interpretarea termenului „conflict” depinde de doi factori esenţiali: poziţia avantajoasă din care teoreticianul observă conflictul şi mediul în care acesta apare. Există o zonă vastă de medii posibile pentru conflict: conflictul din interiorul indivizilor - sau în termeni freudieni conflictul „intrapsihic” — atunci când mintea conştientă se luptă cu cea inconştientă; conflictul dintre indivizi; conflictul dintre familii sau în interiorul unei familii; conflictul între naţiuni, între grupuri etnice, religioase şi geografice. în opera sa esenţială „Gulliver’s Travels" publicată în 1726,Jonathan Swift a parodiat cu măiestrie gama conflictului politic în societatea sa contemporană, descriind războiul dintre „little-endiem şi „big-endieni , adică dintre cei care spărgeau ouăle începând de la partea mai ascuţită şi cei care le spărgeau de la partea mai lată.

Gama posibilă de probleme determinată de elementele conflictului creşte atunci când sunt examinate emoţiile inerente, precum şi alte aspecte psihologice. Sistemele de valori, stima de sine, libertatea alegerii, aspiraţiile şi sensurile, toate reprezintă factori extrem de pertinenţi pentru înţelegerea unui conflict; toate acestea vor fi dezbătute pe parcursul cărţii.

Scriitori, teoreticieni şi lexicografi, cu toţii definesc conflictul într-o varietate de moduri. în Dicţionarul Webster, de exemplu, conflictul este definit ca: „ciocnire, competiţie sau interferenţă reciprocă a forţelor sau calităţilor opuse sau incompatibile”. „Antagonismul” este un alt mod în care conflictul este definit. Dicţionarul Chambers îl descrie astfel: „agonie, antagonism, ceartă, coliziune, încăierare, luptă”. Dicţionarul Longman îl defineşte ca: „neînţelegere, controversă, ceartă...".Toate dicţionarele atribuie conflictului o conotaţie negativă. Totuşi, cum vom vedea în continuare, nu toţi scriitorii şi teoreticienii văd conflictul în această lumină.

Felul în care mediatorii văd şi percep conflictul va determina modul de abordare a medierii. Poziţia individuală a mediatorului în raport cu propria interpretare a conceptului de „conflict” poate influenţa abordarea şi modul de conducere a procesului de mediere.

Un scurt istoric

O înţelegere a modului cum a fost privit conflictul de-a lungul secolelor poate ajuta mediatorul în devenire, aşadar în cele ce urmează va fi prezentată o scurtă istorie.

Aristotel (384-322 i.Hr.)

Atunci când conflictul este cercetat dintr-o perspectivă istorică, filozofia lui Aristotel este cea în cane se regăseşte prima urmă de explorare ştiinţifică metodică a acestui fenomen uman. In urmă cu vreo 2.300 de ani, Aristotel rostea una dintre cele mai trainice metafore pentru conflict conflictul dintre „raţiune” şi „emoţie”. Aristotel a dezvoltat noţiunea de „sclav şi stăpân”, o teorie bazată pe ipoteza că emoţiile şi raţiunea sunt în permanenţă în conflict. Emoţiile, potrivit lui Aristotel, sunt primitive, neinteligente şi expresii umane animalice; în consecinţă, aceste impulsuri emoţionale periculoase sunt sclavul şi trebuie să fie suprimate, în timp ce raţionalul, înţelepciunea şi judecata trebuie să fie stăpânul, care să aibă un control ferm.

Această noţiune de „emoţii periculoase” a avut o influenţă de durată asupra civilizaţiilor vestice. Convingerea că emoţiile negative cauzează conflict şi că rezultatul conflictului este reprezentat de „bătălii” şi antagonism a fost răspândită de-a lungul istoriei (Salamon 1993). Din această perspectivă, conflictul este un atribut uman negativ care trebuie eliminat şi înlocuit de raţiune.

Heraclit (d.460 i.Hr.)

Chiar şi mai înainte de Aristotel, în era pre-socratică, acest filozof ionian s-a detaşat prin dispreţul său la adresa ideilor populare. Edificiul său impresionant al universului a fost construit pe conceptul de „schimbare”: schimbarea fiind legea întregii existenţe. Schimbarea presupune opoziţie, iar opoziţia conţine conflict. Această teorie era în contradicţie cu teorema lui Pitagora, care căuta legile eterne neschimbătoare ale universului.

Textele lui Heraclit sunt concise, caustice şi exprimate viguros, în contrast cu limbajul uneori întortocheat şi indirect al multor filozofi.

Armstrong descria conceptele acestuia în lucrarea „An Introduction toAncient Philosophy’ astfel:

„Războiul este tatăl tuturor lucrurilor”. Ciocnirea contrariilor este chiar condiţia vieţii. Rău şi bine, fierbinte şi rece, ud şi uscat şi restul sunt complementare şi competiţia fiLră sfârşit între ele reprezintă suma existenţei. Singura armonie posibilă este o armonie a conflictului şi contrastului... Pentru Heraclit, cei doi membri ai fiecărei perechi sunt indivizibili şi în mod egal naturali şi necesari; unul fară celălalt este imposibil (1949:10).

însă, rând pe rând, scriitori, filozofi şi psihologi au pus sub semnul întrebării acest punct de vedere, după cum va fi arătat în continuare. Cu toate acestea, unii oameni de ştiinţă şi psihologi contemporani ar fi de acord cu această paradigmă. Pentru scopul nostru privind dezbaterea medierii, câteva dintre aspectele teoriei lui Heraclit, şi anume faptul că acest conflict este o condiţie naturală a universului şi că este parte a entităţii holistice a fiinţei, ar trebui să fie de o importanţă şi un interes vitale pentru mediator.

Epoca medievală

De-a lungul Epocii Medievale, filozofia creştină a fost preocupată de noţiunea de conflict dintre virtute şi păcat şi dintre demonic şi angelic. în numele acestor dogme şi modele de comportament puternice, războaiele religioase şi ideologice au caracterizat această perioadă a existenţei umane. Conflictele au persistat în numele religiei, ideologiei şi al credinţei în naţiune. A urmat reconcilierea, dar după fiecare reconciliere, noi conflicte se năşteau.

Noţiunea potrivit căreia conflictul trebuie eliminat şi înlocuit de o bunătate unilaterală a fost predominantă în această perioadă - după cum rămâne, într-adevăr, şi în societatea noastră modernă. Conflictul însuşi, din această perspectivă, poate fi considerat o povară nefastă pe care umanitatea trebuie să o stârpească. Şi totuşi, în ciuda tuturor doctrinelor creştine şi a altor religii ale dragostei şi păcii şi străduinţei acestora de a elimina conflictul, niciun secol nu a supravieţuit fară a avea partea sa semnificativă de războaie şi conflicte.

Unul dintre cele mai de seamă conflicte în dezvoltarea umană emană din primele gânduri conştiente privind relaţia dintre minte şi trup. Aceasta a creat una dintre cele mai mari controverse, încă din cele mai

vechi timpuri: trup şi suflet. în principiu, dualismul, după cum a fost introdus de Platon, propune existenţa a două clase de substanţă: fizică şi intelectuală - trupul şi sufletul, două entităţi diferite, care nu sunt conectate în niciun fel de unitate. O abordare opusă a apărut de abia în secolul al nouăsprezecelea şi a fost dezvoltată în secolul al douăzecilea de filozofi şi scriitori care credeau în caracteristicile holistice ale naturii umane. Contradicţia dintre aceste paradigme, ciocnirea dintre abordarea holistică şi dualistă, poate determina modul în care oamenii observă şi percep conceptul de realitate.

Rene Descartes (1596-1650)

Filozoful francez a fost cel care a contribuit cel mai mult la această dihotomie între trup şi minte. El a devenit o figură cheie în filozofia europeană, exercitând o influenţă semnificativă asupra domeniilor ştiinţifice ale existenţei. Descartes este în special asociat cu afirmaţia sa „Gogito ergo sum" — „Gândesc, deci exist”. A ajuns la această concluzie în urma căutărilor asidue legate de adevărul raţional fundamental. Credea că, dacă va pune permanent sub semnul întrebării propriile valori şi convingeri, va găsi în cele din urmă adevărul. Vorbind despre călătoria sa prin ceea ce uneori este numit „îndoiala carteziană” spre adevărul fundamental, acesta scria:

„Cred, de aceea, că toate lucrurile pe care le văd sunt false; mă conving că nici unul dintre acele lucruri pe care memoria mea înşelătoare mi lc reprezintă nu a existat vreodată; presupun că nu am niciun simţ; cred că trupul, extensia formei, mişcarea şi locul sunt numai ficţiuni ale minţii. Atunci ce poate fi considerat adevăr? Poate numai asta, că nu este nimic sigur în lume”. (Discourse on Method and the Meditations, 1968:102)

Aşadar, pentru Descartes, fiinţa umană este formată din două entităţi controversate: corpul, incluzând şi creierul, care este extins şi divizibil, şi mintea, conştiinţa care este indivizibilă. Omul este un corp mecanic, fizic cu o minte imaterială ataşată într-un mod misterios de corp. Această abordare dualistă privind natura fundamentală a realităţii, împărţind lumea în două entităţi, mintea şi corpul, a persistat în lumea vestică din vremurile lui Descartes până în zilele noastre.

Deşi această abordare dualistă privind ştiinţa şi filozofia a fost crudală pentru dezvoltările ştiinţifice şi tehnologice ale civilizaţiei, a fost şi ea pusă la îndoială de numeroşi filozofi moderni, oameni de ştiinţă şi psihologi. Mai mult, a avut un efect negativ asupra ştiinţelor sociale şi modului cum percep oamenii emoţiile şi interacţiunea dintre trup şi minte.

Se înţelege de la sine că această controversă afectează imens modul în care adevărul şi realitatea sunt percepute. In mediere, este important pentru mediator să realizeze şi să exploreze tipul de abordare adoptat în timpul procesului. Mediatorul care acceptă conflictul ca şi un „dat” universal şi lucrează cu conflictul într-o manieră umanistă va adopta o poziţie diferită faţă de mediatorul care încearcă să elimine conflictul şi nu are o abordare holistică asupra soluţionării conflictului.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)

Şi acest filozof german s-a luptat cu noţiunea de adevăr şi conflict. El a exprimat o teorie despre contradicţie şi conflict într-o manieră mai incisivă decât mulţi alţi filozofi sau savanţi. Hegel a dezvoltat un proces dialectic al argumentului, constând într-o triadă: teză, antiteză şi sinteză. Această structură triadică, pentru care Hegel rămâne cunoscut şi amintit, e posibil să nu fi fost niciodată descrisă de Hegel în aceste cuvinte directe, ci a fost astfel etichetată de către filozofii post-hegelieni. Traducerea originală greacă a termenului dialectic este „discurs” sau „argument,” în timp ce în termeni hegelieni, dialectic înseamnă un proces al argumentului urmând structura triadei. Iniţial, se începe cu afirmaţia, teza; când aceasta se dovedeşte a fi neadecvată, generează opusul, adică antiteza. Sinteza, în schimb, absoarbe raţionalul atât al tezei, cât şi al antitezei şi respinge iraţionalul.

în ceea ce priveşte medierea, această teorie se traduce printr-o parte care îşi expune opinia, care poate fi văzută ca teză; cealaltă parte care îşi expune punctul de vedere opus, antiteza, şi mediatorul care încearcă să combine aceste aspecte într-un fel care este valid pentru amândouă părţile, sinteza sau soluţionarea.

Majoritatea scrierilor lui Hegel constau în note de lectură care sunt greu de înţeles. Unii dintre criticii acestuia, cum ar fi Fichte şi Schelling l-au acuzat că „a născocit un păienjeniş uriaş de metafizică, si că nivelul ridicat al îndrăznelii duce la o absurditate pură, înşiruind

labirinte de cuvinte fară sens şi extravagante” (din W. Durant, Outli-nes of Philosophy, 1962:257). Cu toate acestea, Hegel rezumă natura inerentă a conflictului în folosirea limbajului, descriind „contradicţiile şi contrastele” ca elementul universal al tuturor relaţiilor. In cuvintele lui Durant: „Orice condiţie a gândului sau a lucrurilor, orice idee şi oricarc situaţie din lume - conduce în mod irezistibil la opusul său şi se uneşte cu acesta pentru a forma un tot mai mare şi mai complex”. (ibid.,260)

Dintr-o perspectivă psihotcrapeutică asupra medierii, conceptele lui Hegel sunt de o semnificaţie importantă pentru mediator, cum se va vedea mai jos. Paradigma acestei lucrări presupune că disputa şi reconcilicrca aparţin de acel „dat” universal, care nu poate fi eliminat, dar cu care mediatorul doar poate spera să lucreze.

Soren Kierkegaard (1813-55)

Acest teolog creştin a trăit într-o „epocă de aur” a activităţii intelectuale şi tehnologice din Danemarca. Viaţa sa a fost caracterizată de conflict şi contradicţii; a fost un creştin pios care s-a ciocnit cu Biserica. Unul dintre proiectele sale cele mai uimitoare a fost lupta cu dificultăţile de a fi creştin în cadrul Creştinătăţii. In aceeaşi măsură, el a pus în discuţie politica, valorile şi cultura societăţii de secolul nouăsprezece, care era condiţionată de mişcarea industrială şi tehnologică şi care substituise idealurile materiale valorilor spirituale.

Majoritatea argumentelor sale se bazau pe contradicţiile lucrurilor. El a susţinut natura obiectivă şi subiectivă a adevărului: pe de o parte, obiectivitatea conduce la o gândire abstractă, către matematică şi ştiinţa istorică de un tip diferit; „şi cu toate acestea, obiectivitatea a ajuns astfel să devină cel mult dintr-un punct de vedere subiectiv fie o ipoteză, fie o aproximare, deoarece întreaga determinare eternă îşi are rădăcinile în subiectivitate” (Concluding UnscientificPostScript, 1968:173). In mod similar, Kierkegaard a pus la îndoială metodele ştiinţifice de a descoperi realitatea. Acesta a descoperit conflict în credinţa că existenţa umană este un mod static de a fi şi a juxtapus-o cu noţiunea de mişcare perenă a „devenirii”.

Pentru a ilustra explorările lui Kierkegaard în lumea conflictului, luaţi în considerare acest citat din autor însuşi:

Gânditorul subiectiv existent se află în relaţia lui existenţială cu adevărul ca negativ şi pozitiv; are atâta umor pe cât are şi un patos esenţial, şi este tot timpul în proces de devenire, adică se străduie tot timpul. (ibid.:74)

Astfel, Kierkegaard a întrezărit filozofia existenţială a secolului douăzeci, psihoterapiile umaniste şi mişcările de psihoterapie şi consiliere existenţială, toate cuprinzând abordarea holistică a naturii „fiinţei”. Emmy van Deurzen (1982:152-3) menţiona despre Kierkegaard:

Scrierile sale sunt în special relevante astăzi, când majoritatea oamenilor par să fi atins acelaşi nivel de îndoială şi nesiguranţă privind traiul, pe care Kierkergaard a îndrăznit să-l experimenteze pe deplin în urmă cu o sută cincizeci de ani.

Charles Darwin (1809-82)

Charles Darwin a fost poate primul om de ştiinţă din timpurile moderne care a inclus conflictul ca parte a teoriei naturale a evoluţiei. Intr-adevăr, potrivit istoriei evoluţiei, conflictul s-a manifestat la fiecare pas al evoluţiei treptate a adaptării umane. Darwin a postulat teoria conform căreia apariţia oamenilor şi a altor specii a fost „oarbă”, rezultând dintr-un proces de selecţie lent, neplanificat, cumulativ. Această teorie a selecţiei naturale s-a bazat pe ideea că speciile s-au transformat prin supravieţuirea celei mai potrivite şi că acest lucru s-a realizat prin competiţie şi conflict. Această idee era în opoziţie puternică cu teoria religioasă până atunci acceptată, conform căreia crearea oamenilor şi a altor specii a fost marele plan al lui Dumnezeu (Darwin 1859). Potrivit acestei abordări, conflictul făcea parte din plan şi a avut o funcţie evolutivă. Astfel, conflictul a evoluat de la un atribut strict negativ către o interpretare mai neutră sau chiar pozitivă.

Sigmund Freud (1856-1939)

Freud a fost primul medic psihiatru a cărui întreagă teorie se baza pe conflictele „intrapsihice”. Explorarea minţii umane a avut la bază un punct de vedere medical şi ştiinţific, care susţinea că principala caracteristică umană este conflictul dintre mintea conştientă şi cea inconştientă. „Id”-ul este parte a minţii inconştiente şi este depozitarul dorinţelor inconştiente şi a sentimentelor reprimate — acestea nu se preocupă de realitatea externă. Mintea conştientă realizează pericolele şi este, de asemenea, condusă de „superego” — care indică ce ar trebui şi ce nu ar trebui făcut. Aceste două sfere sunt într-un conflict permanent. Pentru Freud, conflictul a fost parte a minţii umane şi, precum Darwin, a avut o atitudine neutră privind existenţa acestuia (Freud 1979).

Alfred Adler (1870-1937)

Adler a fost unul dintre primii psihoanalişti vienezi şi fondatorul teoriei „psihologiei individuale”. Acesta a lucrat cu Freud timp de 10 ani, din 1901 până în 1911. Diferenţele dintre ei au fost demonstrate atât în teorie, cât şi în practică.

Teoria principală a lui Adler se bazează pe conflictul dintre „factorii de inferioritate şi cei de superioritate;” sc bazează pc premiza că inferioritatea este un atribut uman de bază şi, de aceea, conflictul provine din dorinţa umană de a deveni superior. Adler a postulat:

A fi o fiinţă umană înseamnă posesia unui sentiment de inferioritate

care, în mod constant, stăruie spre propria sa cucerire. (Adler 1938)

Conceptul lui Adler privind „complexul de inferioritate” a fost greşit înţeles în general, nu numai de publicul larg, dar şi de către psihologi. Oamenii au apelat la psihologi şi psihoterapeuţi pentru a elimina complexele de inferioritate — cu alte cuvinte conflictul dintre sentimentul redus de respect de sine şi dorinţa acestora pentru un permanent respect de sine ridicat. Adler spunea că „sentimentele de inferioritate în sine nu sunt anormale; ele sunt cauza tuturor îmbunătăţirilor aduse poziţiei omenirii” (Lundin 1989). Se poate astfel presupune despre conflict că poate fi unul din cele mai bune instrumente „pentru toate îmbunătăţirile în poziţia omenirii”.

Teoria lui Adler propune conflictul ca fiind o valoare universală comună. Totuşi, posibilitatea de a-1 elimina există. Astfel, Adler vede complexul de inferioritate ca şi conflict între inferioritate şi efortul pentru superioritate - un conflict care are nevoie să fie vindecat (Ansbacher şi Ansbacher 1964).

Cari Rogers (1902-87)

Rogers a fost iniţiatorul „abordării consilierii non-directive” la începutul anilor ’40. A fost pionierul principiului comunicării interper-sonale între clienţi şi terapeuţi. Această abordare a reprezentat o deviere totală în domeniul psihologiei, până atunci dominată de psiho-dinamica freudiană şi abordările comportamentale în care terapeutul era un cercetător ştiinţific al minţii confuze a pacientului. Esenţa problemei, potrivit lui Rogers, era însă faptul că există în mod invariabil un conflict între natura primară pozitivă a fiinţei umane şi condiţiile nefireşti pe care civilizaţia le impune acesteia. Potrivit acestei paradigme, numeroasele *ar trebui" nefireşti (adică ce ar trebui sau nu ar trebui făcut) — de exemplu cerinţele familiei sau ale culturii — cauzează conflict şi astfel nevoia de a munci asupra lui.

Rogers îşi exemplifică teoria astfel:

Ca terapeut, vreau să ofer posibilitatea clientului meu de a se mişca în felul şi în ritmul său, pentru a ajunge la inima conflictului. (Rogers 1987:151)

Pentru scopul medierii, această carte acceptă şi împrumută o parte considerabilă a metodelor şi tehnicilor lui Rogers folosite în terapie atunci când avem de-a face cu interacţiunile umane. Acestea sunt foarte relevante pentru procesul medierii, mai ales în sesiunile separate, acolo unde mediatorul împrumută multe abilităţi desprinse din conceptele lui Rogers.

Retrospectiv, îndrăzneala şi curajul lui Rogers sunt remarcabile: el a susţinut că prin empatie, căldură, autenticitate, înţelegere şi o atitudine pozitivă necondiţionată, o persoană poate stabili o relaţie terapeutică care este nu numai curativă, dar permite pacienţilor să-şi rezolve propriile conflicte. Acest lucru reprezenta o deviere majoră faţă de abordările psihanalitice şi comportamentale.

Dacă, pentru Rogers, problemele esenţiale în terapie se bazau pe conflict, acesta a fost şi primul terapeut care a folosit abordarea „orientării către persoană” în soluţionarea conflictului. După Al Doilea Război Mondial, Rogers a fost iniţiatorul a ceea ce se numeşte „Grupuri de confruntare”. După introducerea metodelor orientate către persoa

nă între doi indivizi, a folosit apoi aceeaşi abordare şi în cadrul grupurilor. Rogers a fost primul care a facilitat soluţionarea conflictului, sau ceea ce azi ar putea fi numit „mediere”, în Irlanda de Nord, America Centrală şi Africa de Sud. în 1986, Rogers a facilitat sesiuni de grup intensive, între un număr egal de participanţi negri şi albi din Africa de Sud. Acesta scria:

Nu am mai experimentat niciodată atâta furie, amărăciune şi durere (din partea celor negri), sau atâta frică, vină şi prejudecată (din partea celor albi). (Rogers 1987)

Această experienţă a fost cu totul contrară teoriei lui Rogers care spunea că natura de bază a omului este pozitivă şi bună şi că are nevoie numai de un mediu corect şi căldură umană pentru a fi actualizată. în astfel de cazuri, conflictul pur şi simplu va dispărea. Pentru o relaţie umană bună şi eficientă, o persoană are nevoie de „acceptarea fară critică a fiecărui sentiment, gând, a fiecărei schimbări de direcţie, a fiecărui sens pe care accasta îl întâlneşte în propria experienţă.” (Rogers 1987) Astfel, Rogers a fost probabil primul mediator eficient de succes din lume. Teoriile acestuia, noţiunile şi abilităţile sale sunt vitale în abordările consilierii moderne şi multe dintre metodele şi conceptele sale sunt extrem de importante în modelul nostru de mediere.

Louis Coser (1913-2003)

De-a lungul ultimului secol, în timp ce psihologii şi psihoterape-uţii se luptau cu întrebările privind conflictele psihice interioare, şi-au făcut apariţia intelectualii sociali, care şi-au adus şi ei contribuţia la dezbaterea decisivă din jurul problematicii legate de conflictele „exterioare”. Intr-adevăr, astfel de conflicte au rămas multă vreme neexplorate de către psihologii şi oamenii de ştiinţă sociali. In „The Functions of Social Conflict” (1956), Louis Coser a subliniat acest lucru, arătând cum conflictul fusese mult timp neglijat ca arie de investigaţie în studiile sociologice. Totuşi, Coser identifică unul dintre sociologii americani, George Simmel, ca fiind primul cercetător care a descoperit că există o funcţie a conflictului, şi anume el funcţionează ca un „liant al grupului” (Simmel 1955). Potrivit lui Simmel, conflictele stabilesc

graniţe între grupurile din cadrul unui sistem social şi astfel întăresc conştiinţa de grup şi „separarea”, în acelaşi timp consolidând identitatea grupului. Această teorie precedă perspectiva intelectualilor sociali evolutivi moderni şi este remarcabilă, având în vedere că teoria funcţională a lui George Simmel a fost dezvoltată la începutul secolului.

Coser a fost categoric influenţat de Simmel şi a cercetat teoria acestuia prin rafinarea aspectelor funcţionale privind conflictul în cartea sa, intitulată „The Functions of Social Conflict’' (1956). Coser era hotărât să corecteze lipsa de intefes a oamenilor de ştiinţă sociali; simţea că aceştia nu au reuşit să exploreze aspectele funcţionale ale conflictului. Pentru el, punctul de plecare al conflictului social era lupta pentru resurse limitate, cu scopul de a neutraliza, răni sau elimina grupul rival (p.8). Insă, principalul său subiect se referă la conflictul care apare între „noi, interiorul grupului” şi „toţi ceilalţi, grupul din afară” (p.35). Acest conflict, după cum spune Coser, are o funcţie de unificare. El creează asociaţii puternice şi coeziune în cadrul grupurilor respective.

Această teorie transfigurează definiţia comună a cuvântului conflict; nu numai că înaintează teoria conform căreia conflictul este parte a naturii şi condiţiei fiinţei umane, dar de asemenea comportă o interpretare pozitivă, conform căreia legătura şi cooperarea reprezintă un produs secundar al conflictului.

Morton Deutsch

Urmând teoriei inovatoare a lui Coser, Morton Deutsch, un distins psiholog social american, a continuat explorarea aspectelor pozitive şi negative ale conflictului. In cartea sa complexă, The Resolution of Conflict (1973), teoria centrală nu se referă la eliminarea conflictului, ci la încercarea de a-1 face productiv. Acesta trasează o diferenţă între conflictul constructiv şi cel distructiv. Deutsch explică faptul că în cazul conflictelor distructive, participanţii simt că sunt pierzători din cauza rezultatului. Acest lucru este în contrast cu acele conflicte constructive, care produc satisfacţie tuturor participanţilor, creând sentimentul de câştig ca rezultat al conflictului. Ca exemplu, Deutsch susţine că:

În unele cazuri, o ceartă între soţ şi soţie va clarifica unele neînţelegeri neexprimate şi poate duce la o intimitate mai mare; în altele, aceasta poate produce numai amărăciune şi înstrăinare.” (Deutsch 1973)

Acest argument reflectă abordarea psihologilor evoluţionişti potrivit căreia conflictul este parte a structurii naturale a fiinţelor umane şi arc funcţia sa în supravieţuirea speciilor.

Malcom Owen Slavin şi Daniel Kriegman

Slavin şi Kriegman sunt psihoanalişti tradiţionali, cu un fond teoretic psihodinamic — „psihodinamic” în sensul că aceştia acceptă teoria lui Sigmund Freud bazată pe conflictele „intrapsihice”. Caracteristica umană principală este evidentă în conflictul dintre mintea conştientă şi cea inconştientă şi acolo unde inconştientul nu este preocupat cu realitatea externă. Totuşi, în 1992, Slavin şi Kriegman în cartea lor intitulată The Adaptive Design of the Htiman Psyche sunt printre primii psihoanalişti care au combinat experienţele terapeutice psihodinamice şi psihoanalitice cu teoriile evolutive privind natura umană. Aceşti autori văd conflictclc inerente în cadrul teoriilor analitice dintr-o perspectivă evolutivă, şi anume conflictele fac parte din condiţia umană naturală şi au o funcţie evolutivă. Aceştia înaintează ideea potrivit căreia, chiar şi într-o relaţie terapeutică, conflictclc apar ca în oricare altă relaţie.

Conflictele se află acolo, deoarece fac parte din condiţia umană...

In context clinic, este paradoxal că relaţia dintre pacient şi analist este ca aceea dintre oricare alţi doi indivizi, în mod inevitabil plină de elemente generalizate de conflict, (ibid., p. 157 şi 242)

Aşadar, mediatorii ar trebui să ia în considerare că, în procesul medierii, ar putea exista un element de conflict între ei şi părţi, precum este posibil să existe conflict în ei înşişi ca mediatori.

Jean-Paul Sartre (1905-80)

Jean-Paul Sartre este unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi existenţialişti francezi ai secolului trecut. Being and Nothingness (1958) este opera sa cea mai importantă, în care acesta descrie existenţa umană în relaţie cu lumea acesteia, în relaţia cu sine şi în relaţia cu alţii. Sartre afirmă că fundaţia relaţiilor dintre noi înşine şi ceilalţi se bazează pe relaţii „reciproce” şi „mobile”. Conform lui Sartre, această relaţie conţine conflicte încorporate. „Conflictul este sensul original pentru

„fiinţă-pentru-alţii” (1958:364). „Fiinţă-pentru-alţii” înseamnă încercarea individului de a-1 respecta pe celălalt la un nivel egal, deşi Sartre afirma că însăşi această intenţie creează o diferenţiere între indivizi, şi că, în sine, reprezintă un conflict. Conceptul lui Sartre privind „fiinţa-pentru-alţii” considera un conflict perpetuu între alţii şi noi înşine. Cu alte cuvinte, la un nivel primordial, omenirea este blestemată să creeze conflicte. Aşadar, Sartre afirmă că orice interacţiune umană este în sine un conflict.

Concepţiile lui Sartre privind liberul arbitru reprezintă chiar esenţa modelului medierii. Sartre este cunoscut pentru afirmaţiile sale conform cărora fiinţele umane nu sunt predeterminate de natură, ci au întotdeauna posibilitatea de a răspunde tendinţelor determinante. Acesta postulează că şi atunci când nu alegem, aceasta în sine reprezintă o alegere (1958). Acest aspect al filozofiei sşde joacă un rol important în paradigma soluţionării conflictelor, acolo unde părţile au întotdeauna libertatea, deşi limitată, de a alege o atitudine diferită asupra conflictului ori o soluţie „suficient de bună”.

Edward de Bono (1933-)

Binecunoscutul autor şi psiholog care a dezvoltat teoria „înţelepciunii acceptate lateral”, şi-a susţinut punctul de vedere legat de conflict în 1995 în cartea intitulată Conflicts. Conform ideilor sale, conflictele se datorează „gândirii conflictuale”, care este o formă de gândire limitată şi provine din natura dialectică a limbajului nostru. El descrie acest lucru ca un „argument/ciocnire” a gândirii, care este transpusă într-un tip de comunicare. Potrivit lui de Bono, sistemul de gândire, care este bazat pe polarităţi cum ar fi „bine şi rău” este inadecvat şi depăşit pentru soluţionarea de conflicte, din moment ce se bazează pe gândirea conflictuală: o persoană nu poate rezolva un conflict printr-o gândire conflictuală. Acesta credea că, prin natura auto-organizaţio-nală a percepţiilor, se creează sisteme de modele „idiomatice”, care sunt greu de depăşit şi fac ca sistemul de credinţe al oamenilor să fie rigid. Atunci când conflictul apare într-un „mediu de gândire conflictual”, există dorinţa de a-1 schimba, ceea ce este „greşit”. Dacă există o cerere care să fie dezbătută, cererea este pusă la îndoială şi atacată. In cuvintele lui de Bono: „Există teza şi aduci în faţa ei antiteza” (1995:19). Ca

şi consecinţă, fiecare parte devine mai rigidă, nici una dintre părţi nu doreşte să dezvolte diferite idei şi o cantitate infinită de energie este închisă pentru o infinită perioadă de timp.

De Bono consideră că pentru a rezolva un conflict, o persoană trebuie să se mişte din această rigiditate, prin intermediul gândirii laterale. De Bono argumentează: „Deoarece orice idee creativă valoroasă trebuie să fie logică în retrospectivă, în mod eronat credem că o astfel de idee ar fi găsită anterior printr-o logică mai bună. Acesta este un nonsens” (1995:123).

Astfel, în loc de a încerca să demonstrezi că cineva a greşit sau să faci pe altcineva să pară ignorant pentru a impresiona pe alţii, de Bono propune gândirea laterală. Aceasta este o mişcare de la un „idiom” la altul fară judecată. El înaintează ideea că această tranziţie poate şi trebuie făcută prin suspendarea gândirii logice şi asumarea riscului în explorarea şi crearea de idei, care în mod normal nu s-ar încadra într-un limbaj de inspiraţie logică. Aceasta se bazează pe un sistem de logică şi pe „principiul contradicţiei”. Ţelul suprem este de a provoca o perspectivă proaspătă şi o schimbare de opinie. Poate fi obţinută, spune el, prin înţelegere şi percepţie şi printr-o conştientizare a pericolelor limbajului.

Alternativa la „gândirea argumentată” este „gândirea creativă”. In cuvintele lui de Bono:

O explorare constructivă a situaţiei, cu scopul de a proiecta un rezultat este, într-o oarecare măsură, ca şi cum ai face o hartă, arătând rutele posibile şi în cele din urmă alegând o rută. (ibid.27)

El pretinde că transcenderea sistemului de gândire poate fi obţinută cel mai bine de către o a treia persoană — cum ar fi mediatorul. Terţul poate induce părţilor să-şi transceadă sistemul de convingeri rigid şi să faciliteze un salt al conceptului. Părţile implicate în conflict sunt împotmolite în modul lor de limbaj tradiţional argumentativ.

Ernesto Spinelli

La fel ca şi de Bono, profesorul Spinelli susţine că fiinţele umane creează valori şi modele de comportament care devin rigide şi greu de

zdruncinat. Denumeşte această tendinţă a omului „sedimentare” — la fel ca şi cafeaua ce curge prin filtru şi rămâne sedimentată pe fundul recipientului. Potrivit ideii lui Spinelli, sedimentările valorilor şi comportamentelor dezvăluie „conceptul de sine” al oamenilor. Sedimentarea afectează valorile unui individ, aspiraţiile sale şi comportamentul în cadrul relaţiilor interpersonale, deşi în mod normal, rezistă în faţa oricărei dezvăluiri a acestora. Spinelli susţine:

Toate convingerile sedimentate servesc la definirea „construcţiei de sine” şi astfel, în majoritatea cazurilor, disputarea acestor convingeri are mari şanse să întâmpine rezistenţă, pentru că o provocare a oricărei părţi a identităţii de sine are rolul de a provoca întregul. (1989:349)

In perspectiva lui Spinelli, conflictul este inevitabil; dar ceea ce este şi mai important este clarificarea a ceea ce dezvăluie conflictul în legătură cu sentimentul de a fi şi valorile unei persoane. Inutil de spus că această ştiinţă şi explorare a sedimentării şi a valorilor sunt caracteristici vitale ale medierii şi în special foarte importante mediatorului în cadrul întâlnirilor separate. Unul dintre ţelurile medierii este să creeze părţilor o ocazie de a pătrunde în propriile sisteme de convingeri rigide şi de a slăbi sedimentarea — şi astfel de a le contesta.

Jonathan Sacks

Această scurtă istorie a conflictului nu ar fi completă dacă nu s-ar menţiona şi cartea lui Jonathan Sacks The Dignity ofDifference (2002). Aceasta furnizează o altă perspectivă proaspătă asupra conflictului şi divergenţei. Cartea descrie ciocnirea civilizaţiilor, conflictul religiilor, aspectele pozitive şi negative ale globalizării şi elementele bune şi rele ale capitalismului. Sacks vorbeşte despre ritmul schimbării, care creează anxietate, care duce la mânie şi care, combinată cu arme mortale de distrugere în masă, devine o realitate fatală. El investighează confruntările şi conflictele şi ajunge la concluzia că în lipsa reconcilierii, vom avea „confruntări culturale ce vor rezulta în evenimente de genul celor petrecute la 11 Septembrie” şi care se vor tot repeta (ibid.3). Acesta scrie despre religie ca fiind o sursă de conflict, dar spune că, în acelaşi

timp, religia poate fi şi o sursă de „soluţionare a conflictelor”.

In continuare, Sacks afirmă că toate conflictele îşi au polarităţile lor şi că ştiinţa, globalizarca, capitalismul şi chiar religia au aspcctclc lor pozitive, dar şi negative. De exemplu, Sacks îl citează pe Francis Fukujama, care subliniază un aspect pozitiv al capitalismului: „faptul că a distras atenţia oamenilor de la război şi i-a condus în schimb cătrc goana după comerţ”. Aspectul negativ al acestei polarităţi, afirmă el, este faptul că omite cauzele măreţe care stârneau odată patriotismul, loialitatea şi dorinţa de sacrificiu pentru binele unei ţări sau pentru propriile convingeri (ibid., 196-7).

Aşadar, pericolul constă în faptul că instinctul primordial va ieşi din nou la suprafaţă ca o revoltă împotriva îmblânzirii instinctului uman de violenţă de către capitalismul de piaţă. (ibid.,197)

Astfel, Sacks îşi conduce cititorii printre numeroase situaţii şi paradoxuri cu care omenirea se întâlneşte. Pentru a depăşi aceste paradoxuri, autorul introduce un concept original de „credinţă, speranţă şi înţelegere”. „înţelegerea” este, potrivit acestuia, „încercarea de a crea un parteneriat fără dominare sau supunere” (ibid.202).

Ceea ce face „înţelegerea” un concept al timpului nostru este faptul că acesta confirmă demnitatea diferenţei...relaţia puternică de înţelegere dintre Dumnezeu şi omenire, între femeie şi bărbat în cadrul căsătoriei, între membrii unei comunităţi sau cetăţeni ai societăţii există pentru că ambele părţi recunosc „că nu este bine pentru om să fie singur”. Dumnezeu nu poate izbăvi lumea fară participarea oamenilor, (ibid.203)

Sacks susţine că fiecare dintre noi are capacitatea de a alege cum să relaţionăm - fie cu soţul/soţia, cu părinţii sau între noi separat. Această paradigmă ne transmite că:

pluralismul este o formă de speranţă deoarece se bazează pe înţelegerea că tocmai prin faptul că suntem diferiţi, fiecare dintre noi are ceva unic cu care contribuie la proiectul comun din care facem

parte (ibid., 203)... totuşi, omenirea nu e numai un „animal care caută profitul maxim”. Suntem, de asemenea, în mod unic, „animalul care caută sensul” (ibid. 194).

Reflecţiile lui Sacks privind conflictul demonstrează că acesta acceptă caracterul inevitabil al conflictului, dar în acelaşi timp afirmă că, prin speranţă, credinţă şi înţelegere, conflictul ar putea fi evitat.

Poziţia mediatorului cu privire la conflict

Acest „galop” printre secolele gândirii filozofice poate demonstra cum concepţia comună privind conflictul ca fiind o caracteristică umană negativă poate fi văzută şi ca o caracteristică pozitivă intrinsecă a condiţiei umane şi nu neapărat un atribut ostil. Astfel, conflictul are o funcţie de supravieţuire strategică în existenţa socială şi umană, iar acest lucru ar putea fi important de ştiut de către mediator.

Există, de asemenea, şi un corolar al conflictului: „împăcarea”. Aceasta are un sens uman pozitiv. Dacă, aşa cum a fost arătat, conflictul are o funcţie primară de „legătură”, atunci împăcarea are şi ea un scop fundamental în cooperare şi colaborare. Aureli ş.a. au formulat astfel:

Cea mai importantă generalizare care iese la iveală în urma celor două decenii de lucru cu împăcarea (adică reunirea amiabilă după conflict a părţilor oponente) la primate este aceea că indivizii care se împacă este posibil să aibă o legătură socială puternică. (2000:307)

„începuturile abilităţilor de management al conflictului se regăsesc în stadiile timpurii ale copilăriei, iar comparaţia transculturală arată caracterul universal al acestor abilităţi” (Aureli şi de Waal 2000:5). Astfel, şi conflictul, şi împăcarea aparţin condiţiei umane naturale care face parte din limitările impuse tuturor indivizilor. Acestea sunt „lucruri date” sau, cu alte cuvinte, caracteristici comune universale ale existenţei oamenilor în lume. Atunci când conflictul apare şi ulterior se domoleşte, foştii adversari au de făcut o alegere: să-şi reconcilieze neînţelegerile sau să le perpetueze. Acest proces este evidenţiat de comportamentul multor specii de animale şi primate, precum şi în interacţiunea umană.

împăcarea, de obicei, ia forma unor semnale prietenoase de la foştii oponenţi şi restabileşte un nivel de toleranţă reciprocă. Marina Cords şi Filippo Aureli („Reconciliation and Relationship Qualities”, în Aureli şi de Waal 2000) au observat că aceste reuniuni prietenoase continuă să elibereze anxietate şi asigură o funcţie de cooperare şi de legătură. într-adevăr, copiii care participaseră la studiul lor au arătat modele similare de reuniune post-conflict şi au demonstrat un comportament de reconciliere în procesul de terminare a conflictului.

O teorie centrală a acestei cărţi, după cum postula Sartre (1958), arată că simplul fapt de a exista în lume implică un conflict perpetuu între sine şi alţii. Mai mult, dacă împăcarea şi cooperarea sunt parte esenţială a existenţei umane, atunci acelaşi principiu se aplică şi în mediere. După cum s-a afirmat mai sus, o perspectivă publică şi larg răspândită se referă la conflict ca o caracteristică umană antagonică, care trebuie să fie eradicată. Dacă acestei atitudini i se permite să se infiltreze în procesul de mediere, atunci va exista o atmosferă diferită în mediere faţă de cea în care mediatorul vede conflictul ca o parte integrantă a condiţiei naturale a omului.

De aceea, mediatorii ar trebui să acccpte conflictul ca o faţetă de neevitat a existenţei umane, cu o consecinţă posibilă în reconciliere. Dorinţa mediatorului de a elimina conflictul în întregime poate fi un impediment pentru proccsul de ADR; asta pentru că mediatorul care consideră că trebuie eliminat conflictul va conduce medierea într-un mod diferit faţă de cel care consideră conflictul ca fiind un „dat” în viaţă, că nu poate fi eradicat pentru totdeauna, ci că trebuie să fie recunoscut şi prelucrat. Un mediator care nu are această abordare poate fi condus de o dorinţă prea stăruitoare de a elimina conflictul şi, în acest fel, poate deveni insistent sau presant. Acest lucru este contrar modului în care abilităţile unui mediator ar trebui să se orienteze. Conflictul şi soluţionarea conflictului prin reconciliere sunt fenomene naturale care au existat de-a lungul istoriei omenirii. De aceea, este foarte important pentru mediator să-şi clarifice atitudinea cu care abordează conflictul în cadrul medierii.


Păreri despre Ce este conflictul?

Ați colaborat cu acest mediator? Scrieți-vă părerea.