Tabloul Mediatorilor

Alba (109)
Arad (118)
Argeş (160)
Bacău (164)
Bihor (239)
Bistriţa-Năsăud (40)
Botoşani (81)
Brăila (89)
Braşov (238)
Bucureşti (1293)
Buzău (121)
Călăraşi (40)
Caraş-Severin (63)
Cluj (273)
Constanţa (292)
Covasna (19)
Dâmboviţa (113)
Dolj (200)
Galaţi (205)
Giurgiu (57)
Gorj (56)
Harghita (30)
Hunedoara (122)
Ialomiţa (59)
Iaşi (305)
Ilfov (96)
Maramureş (96)
Mehedinţi (71)
Mureş (115)
Neamţ (121)
Olt (72)
Prahova (197)
Sălaj (28)
Satu-Mare (57)
Sibiu (159)
Suceava (118)
Teleorman (65)
Timiş (364)
Tulcea (63)
Vâlcea (115)
Vaslui (73)
Vrancea (94)

Ultimii mediatori pe site

Mediatorul autorizat Rădulescu Dragoş-Marian are sediul biroului de mediator în Bucure...Detalii: Mediator Rădulescu Dragoş-Marian
Mediatorul autorizat Naicu Valentin are sediul biroului de mediator în Str. Brazda lui N...Detalii: Mediator Naicu Valentin
Mediatorul autorizat Olei Darius-Mihail are sediul biroului de mediator în Str. Aleea Su...Detalii: Mediator Olei Darius-Mihail
Mediatorul autorizat Pleşea Vasile are sediul biroului de mediator în Str. Oteşani, nr.12,...Detalii: Mediator Pleşea Vasile
Mediatorul autorizat Martin Vasile-Emil are sediul biroului de mediator în str. Iuliu Ma...Detalii: Mediator Martin Vasile-Emil

De ce psihologie în mediere?

[ 0 ]Păreri
0

Modelele de mediere, fie că adoptă sau nu o abordare psihologică, sau au o participare psihoterapeutică sau de consiliere, se bazează pe premiza că toate disputele sunt afectate şi influenţate de principii psihologice şi emoţionale — sau ceea ce un nespecialist ar spune „bariere psihologice”. Orice dispută implică o rănire a sentimentelor, astfel că puţine sunt disputele care să nu conţină elementul lor emoţional. Dacă orice conflict ar fi abordat dintr-o perspectivă pur neemoţională, raţională, practică, pragmatică sau comercială, fară influenţe externe sau alte constrângeri, foarte puţine dispute ar continua. A rămâne în conflict cu altcineva sfidează cercetarea raţională; a continua o dispută comercială sfidează analiza economică. Cu greu se poate spune că este în interesul comcrcial sau practic al vreuneia dintre părţi să fie sau să prelungească un conflict cu altcineva. Aşadar, ce împiedică părţile să-şi rezolve disputele în mod rezonabil, raţional şi prietenos? Ce strategii adoptă acestea pentru a scăpa dintr-o situaţie conflictuală? De ce aceste strategii generează atât de des mai degrabă obstacole şi blocaje pentru un acord?

Terapia limitată în timp ca antecedent al medierii

Obicctivul medierii este să ajute părţile să ajungă la o soluţie satisfăcătoare pentru conflictul dintre ele - un acord care este acceptabil pentru fiecare dintre ele. în paradigma psihoterapeutică a medierii, ţinta în soluţionarea conflictului este transcenderea poziţiei antagonice şi emoţionale şi mutarea părţilor din poziţia iniţială de confruntare către o platformă mai rezonabilă. Aici pot intra într-un anumit tip de alianţă care funcţionează, prin care pot obţine o rezolvare „suficient de bună” pentru fiecare dintre ele.

Terapia limitată în timp

Terapia limitată în timp implică lucrul cu clienţii într-un mod care este limitat de timp. Aceasta se bazează pe conceptul conform căruia confruntările terapeutice limitate în timp oglindesc mult din natura finită a existenţei umane. Conştientizarea permanentă a existenţei „sfârşitului” intensifică dedicarea clienţilor faţă de procesul terapeutic, încurajându-i să ridice probleme şi griji care, într-un spaţiu mai puţin afectat de presiunea timpului, ar avea tendinţa de a rămâne nedezvăluite. în plus, o abordare terapeutică limitată în timp ar putea fi eficientă în spccial pentru a ajuta clicnţii să-şi reevalueze aşteptările ridicate nejustificate de la viaţă (Strasser şi Strasser 1997, după cum a fost discutat în Cooper 2003).

în acclaşi fel, aplicarea unei abordări terapeutice limitate în timp în cadrul medierii poate încuraja părţile să se confrunte cu natura limitată de timp a procesului de mediere şi să-şi reducă aşteptările cu privire la rezultat la nişte niveluri fezabile şi funcţionale. Dacă o astfel de re-evaluare poate fi generalizată dincolo de procesul medierii, atunci părţile pot dezvolta perspective mai realiste în legătură cu toate aspectele relaţiilor lor cu ceilalţi şi circumstanţele în care disputa a apărut de la bun început.

Conceptul de a introduce anumite aspecte ale terapiei limitate în timp în cadrul medierii este important. Dar, în acelaşi timp, este important de conştientizat graniţa dintre cele două. în psihoterapie, terapeutul sau consilierul caută să obţină o schimbare definitivă a perspectivei clienţilor faţă de viaţă (sau „perspectiva lor asupra lumii”, valorile

şi sistemul de valori, credinţele, aspiraţiile şi intenţiile acestora, create ca răspuns la cele date ale lumii şi care guvernează modul în care îşi desfaşoară relaţiile interpersonal; mai jos detalii privind perspectiva asupra lumii). In mediere, mediatorul nu aspiră să creeze o schimbare pe viaţă pentru părţi, ci mai degrabă urmăreşte o alterare pe termen scurt a atitudinii lor privind rezultatul conflictului. Laurence Boulle şi Miryana Nesic afirmă:

In timp ce obiectivul principal al medierii este luarea unor decizii eficiente şi practice în legătură cu disputele, obiectivul principal al consilierii este să se adreseze unor probleme de termen lung legate de comportament, creştere sau dezvoltare morală. (2001:81)

Cu toate acestea, şi consilierul şi mediatorul încearcă să producă o schimbare de paradigmă în atitudinea părţilor — consilierul caută să genereze la clienţii săi o schimbare de atitudine privind vieţile lor în general, în timp ce mediatorul acţionează spre a schimba atitudinea părţilor privind disputa specifică supusă atenţiei. Numai atunci când se produce această schimbare de atitudine, părţile pot fi gata să accepte soluţii pe care în trecut ar fi putut să le respingă. Pentru că se vor fi mutat către acea „platformă de alianţă care funcţionează”, unde acordul „suficient de bun” a devenit fezabil.

In ultima parte a secolului trecut, terapiile limitate în timp s-au dezvoltat şi au devenit din ce în ce mai cunoscute datorită presiunilor economice şi sociale relevante la acel moment. Terapia limitată în timp formează baza modelului de mediere discutat în această carte. Există un număr extins de terapii, iar modelul de faţă se desprinde din această multitudine, împrumutând anumite ingrediente comune tuturor modelelor. Teoria esenţială se bazează pe modelul de terapie „existenţială”, unde „existenţa” este studiată şi investigată în esenţă („Existenţa precede esenţa” — Sartre, 1958). Totuşi, cercetarea a arătat că fiecare terapie are caracteristici comune: toate modelele psihoterapeutice se confruntă cu diferite situaţii de neevitat şi de neschimbat, care le imită pe cele cu care se confruntă terapeutul şi clientul. Aceste griji, pe care şi clientul şi terapeutul pe de o parte, dar şi mediatorul şi părţile le împărtăşesc în mod universal, ar putea fi descrise ca „un dat existenţial”.

Există o regulă specială a acestei abordări psihologice a medierii şi anume, dacă mediatorul este sensibil la acest dat universal şi este conştient de relevanţa sa pentru restul de elemente aparţinând condiţiei umane, se poate stabili mai uşor o relaţie empatică între părţi, precum şi între mediator şi părţi. Mai mult, prin recunoaşterea vulnerabilităţilor şi ambiguităţilor comune, mediatorul poate dezvolta mai uşor capacitatea de a crea un mediu potrivit pentru mediere — unul în care părţile pot fi ajutate mult mai eficient să-şi exploreze propriile limite, vulnerabilităţi şi ambiguităţi. Faptul că mediatorul ştie despre acest „dat”, după cum se va vedea mai jos, este important în cadrul întâlnirilor separate, în care mediatorul explorează împreună cu părţile adevăratele motive care întărcsc şi generează conflictul şi cu delicateţe încearcă să-i mute din zona de intransigenţă către una de flexibilitate.

Modul de lucru clinic psihoterapeutic explicat în Existential Time-li-mitedTherapy (Strasser şi Strasser 1997) şi Mick Cooper (2003) a furnizat datele de bază pentru introducerea aspectelor ce caracterizează această abordare psihoterapeutică în faza întâlnirilor separate din mediere, cu scopul de a produce rezultate durabile într-o perioadă scurtă de timp.

Gestionarea aşteptărilor părţilor într-o mediere

Când părţile recurg la mediere, motivaţia acestora cel mai des întâlnită este dorinţa de a triumfa. în mod similar, şi mediatorul va vrea în aceeaşi măsură să „triumfe”, prin obţinerea unui acord. Dar desigur, nu toate părţile pot triumfa în mod simultan. Fiecare dintre părţile oponente aspiră să obţină maximul de beneficii din mediere, iar mediatorul caută să închcic un acord între părţi, şi astfel să evite instanţa. Cu tot respectul pentru noţiunile de gândire „pozitivă” şi atitudini de tipul „câştig-câştig”, nu toate părţile din această configuraţie pot câştiga. Astfel, părţile trebuie să-şi rcformulczc aşteptările din mediere şi ceea ce înţeleg prin „a câştiga” sau a-şi atinge obiectivele. Poziţia „trebuie să câştig” nu reuşeşte să ia în considerare câteva dintre limitările universale pe care lumea le impune părţilor, de accca o astfel de poziţie nu este nici realistă, nici realizabilă.

Mediatorul şi părţile în dispută se află cu toţii într-o relaţie de intcrcorclarc, împărtăşind aceleaşi limitări în lume. Toţi se confruntă

cu decizii individuale privind modul de a răspunde acestor constrângeri. Ambele părţi aflate în conflict cred că sunt îndreptăţite şi că au tot dreptul să câştige. Mediatorul, pe de altă parte, vine şi el cu un plan puternic: dorinţa de a conduce medierea spre o soluţionare cu succes. Toate aceste motivaţii reprezintă o parte din blocul aşteptărilor în cadrul medierii.

O regulă practică importantă în mediere care provine din acest aspect se referă la faptul că mediatorul ar trebui să considere părţile de la masa medierii ca indivizi, în loc de reprezentanţi ai unor companii, instituţii sau ţări. Indiferent de ce reprezintă ele în cadrul medierii, părţile rămân totuşi oameni individuali, guvernaţi de propria gândire şi propriul „concept de sine” şi „stimă de sine”. Recunoscând toate aceste trăsături la fiecare dintre ele, mediatorii pot să afle curând adevăratele motive de bază ale părţilor şi disputa dintre ele.

Planuri ascunse si motivaţii

Unul dintre cele mai importante elemente ale procesului de mediere este explorarea motivelor ascunse ale disputei, precum şi a celor deschise. Părţile îşi vor fi dezvoltat sisteme de valori şi convingeri rigide ca şi strategie generală de supravieţuire într-o lume nesigură. Acestea pot apărea în cadrul disputei sub forma unor anumite convingeri. Dar asta ar putea reprezenta doar un aspect al unei strategii generale deschise de a obţine „o poziţie de câştig”. Dincolo de asta, pot exista multe alte motivaţii diferite: mândrie, gelozie, mânie, durere, invidie, glorie, aroganţă, lăcomie, vanitate, protecţia identităţii, respectul de sine şi multe forţe conducătoare ascunse. Acestea pot fi accentuate de politicile de companie, politicile interne, rivalitatea între colegi, cultura de familie sau de o serie de alte influenţe.

In mod frecvent, părţile pot chiar nici să nu recunoască că adevăratul motiv este ascuns şi foarte diferit de cel pe care îl exprimă. E posibil ca acestea să nu înţeleagă sau să nu-şi recunoască adevăratele motive: e posibil să creadă că pur şi simplu caută alinarea sau despăgubirile cuvenite, când de fapt ele exprimă mânie, durere şi o dorinţă de a vedea cealaltă parte pedepsită şi umilită.

Luaţi, ca exemplu, cererea de compensaţii băneşti. Acest lucru se

poate naşte dintr-un sistem rigid de convingeri conform căruia „banii sunt singurul lucru care îmi vor satisface cerinţele”. Partea poate crede cu adevărat că cererea de bani este strict pentru a compensa — o simplă restituire a banilor care fuseseră pierduţi sau cheltuiţi din cauza culpei celeilalte părţi a disputei. Totuşi, această cerere de bani poate avea o varietate de sensuri ascunse într-o situaţie conflictuală: a pedepsi a pedepsi cealaltă parte într-un mod care o va răni cel mai mult, şi anume la buzunar a umili    a forţa ccalaltă parte să plătească sume mari de bani—„să bage

mâna adânc în buzunar” - pentru a fi astfel umilită public a răzbuna    a demonstra întregii lumi că s-a făcut o reparaţie substanţi

ală, pentru a arăta că „am avut dreptate până la urmă” a profita    a obţine un „chilipir” pentru a asigura un standard de viaţă per

sonal mai bun sau un mod de viaţă ori un profit pentru o afacere.

Mediatorul iniţiat în psihoterapie va permite astfel părţilor să-şi descopere mai întâi adevăratele motivaţii ascunse şi să le exploreze. In al doilea rând, acest mediator va ajuta părţile să recunoască că amândouă sunt prinse într-o situaţie care este reciproc distructivă. In al treilea rând, şi poate cel mai important, mediatorul va facilita părţilor să ajungă la stadiul de realizare a faptului că acel conflict ar putea fi rezolvat dacă atitudinile lor cu privire la acesta se vor schimba — dacă platforma s-ar transforma de la una de ranchiună şi suspiciune la o relaţie de cooperare mai strânsă şi de încredere.

Strategii „psihologice”

Mai jos sunt doar câteva exemple clasice, desprinse din tipuri de dispute convenţionale, obişnuite pentru numeroşi avocaţi, de strategii comune adoptate de către părţi în situaţiile de litigiu. Deşi sunt mult mai recunoscute într-un context litigios, acestea ajută la ilustrarea modului în care poziţia şi acţiunile afişate ale unei părţi sunt motivate şi determinate de emoţii mai tainice.

Dorinţa de a ajunge la un acord „mai bun decăt aşteptările”

De câte ori nu s-a întâmplat ca acordurile să se poticnească atunci când se părea că părţile s-au înţeles? Luaţi exemplul următor:

Partea A a făcut o ofertă de încheiere a unui acord la suma de 185.000 lire. Partea B declară că nimic sub 200.000 lire nu va fi acceptat. Părţile sunt la o distanţă de numai 15.000 de lire, dar pe o poziţie deloc maleabilă. Partea A refuză să crească oferta, iar partea B încă insistă pe cei 200.000 lire sau nimic. Nici una dintre părţi nu este pregătită să „dea înapoi”, astfel că nu se ajunge la nicio înţelegere.

Dacă cineva ar fi să întrebe oricare dintre părţi ce ar însemna din punct de vedere comercial plata sau încasarea celor 15.000 lire în plus, probabil că nici una nu ar fi pregătită să răspundă. Probabil s-ar simţi nevoite să admită că, din punct de vedere strict comercial, cele 15.000 lire în plus „nu ar face vreo mare diferenţă”. Dar dintr-un punct de vedere psihologic, sau din perspectiva stimei de sine, diferenţa este enormă. Ambele părţi au dorinţa de a ieşi de la masa medierii cu un „rezultat” - un rezultat bun cu care acestea, şi toţi cei implicaţi, se pot simţi cu adevărat satisfăcuţi. Aceasta se întâmplă în special în situaţiile în care părţile participante la mediere au calitatea de reprezentanţi, pentru că sunt foarte conştiente pe parcursul procesului că vor trebui să „vândă” rezultatul medierii organizaţiei sau entităţii pe care o reprezintă. Astfel, acestea speră şi ţintesc un rezultat „mai bun decât aşteptările”, pentru a-şi asigura laudele şi aprobarea pe care le caută - fie că vin din partea consiliului de administraţie, a şefului sau a soţului/soţiei. Indiferent dacă reprezintă corporaţii, instituţii sau ţări, fie că sunt conştienţi de asta sau nu, oamenii sunt influenţaţi de propriile lor motive subiacente. Astfel, partea A crede că dacă se va întoarce cu un acord de 185.000 lire, va câştiga lauda şi aprobarea, deoarece 185.000 lire sună mult mai puţin decât plata a 200.000 lire. In mod similar, partea B ştie că printr-un acord de 200.000 lire va câştiga aprobare, respect şi admiraţie, pentru că 200.000 lire pur şi simplu sună mult mai bine decât 185.000 lire.

Această dorinţă de a fi aprobat se poate spune că face parte din nevoia noastră de a păstra o „stimă de sine ridicată”, iar un mediator care recunoaşte acest lucru la părţi se va afla într-o poziţie mai bună în încercarea de a găsi teren comun sau a explora drumuri total separate pentru a ajunge la o înţelegere.

„Devalorizare reactivă"

Dorinţa de a „avea mereu ultimul cuvânt” în situaţii conflictuale este un alt exemplu bine cunoscut de către avocaţi şi de cei care în mod convenţional sunt implicaţi în soluţionarea disputelor. Totuşi, dorinţa de a obţine „superioritate” poate fi doar o strategie de protecţie a stimei de sine. Prin asigurarea şi menţinerea superiorităţii, cealaltă parte este inevitabil şi imediat considerată „inferioară”. Avocaţii, fără îndoială, vor recunoaşte la clienţii lor strategia de luptă pentru superioritate prin încercarea de a manipula cealaltă parte — sau cel puţin prin a crede că o parte o manipulează pe cealaltă. Din contră, aceştia vor înţelege curând că, pentru părţile aflate într-o dispută, a se simţi manipulat este incompatibil cu a sc simţi superior. Efectul acestui principiu asupra disputelor poate fi ilustrat în următorul exemplu:

Partea A se află într-o dispută cu partea B din cauza instalării unui sistem de computer defect. Partea A a cerut fie o reparaţie a întregului sistem, fie, alternativ, o rambursare integrală a sumei. Ar prefera rambursarea integrală pentru că astfel ar putea să cumpere un sistem mai nou şi ar fi o soluţie mai elegantă pentru întreaga problemă. Totuşi, când la începutul medierii, partea B oferă o rambursare integrală mai degrabă decât o reparaţie, această opţiune şi-a pierdut brusc din atracţic: instinctiv partea A priveşte oferta cu suspiciune: „De ce au oferit o restituire în loc să se ofere să repare sistemul? Poate că aceste computere sunt mai bune decât am sperat, poate că au o valoare de revânzare bună?”

Această situaţie apare ca rezultat al sistemului de valori sau convingeri al părţii care a primit oferta, potrivit căruia „ce este bine pentru ei trebuie să fie rău pentru noi”. Acest fenomen, uneori întâlnit ca „devalorizare reactivă” (Stillinger ş.a. 1988, dezbătut de Mnookin şi Ross 1995) apare atunci când „cel în cauză minimizează multe dintre lucrurile pe care le aude ca fiind o dezvăluire ce i-ar putea servi interesele”. Partea care primeşte „evaluează” oferta în strânsă legătură cu originile ofertei - şi reacţionează instinctiv prin „devalorizarea” ei doar din simplul motiv că aceasta provine de la adversar.

Experienţa devalorizării reactive poate afecta nu numai ofertele şi contra-ofertele la începutul disputei, ci în acelaşi fel guvernează ofertele şi concesiile făcute în timpul procesului de negociere sau în medi

ere: atunci unde una dintre părţi face concesii în timpul negocierilor sau medierii, poate exista tendinţa instinctivă pentru cealaltă parte să devalorizeze astfel de concesii, doar din simplul motiv că ele provin de la adversari.

Cineface prima mişcare?

Un alt exemplu clasic privind rolul blocajelor emoţionale şi psihologice în cadrul disputelor poate fi văzut în sindromul „cine face prima mişcare?”. Dorinţa de a fi superior şi de a ieşi din conflict într-o poziţie superioară este o barieră strategică, încât este foarte des cauza impasurilor. Vedeţi următorul scenariu legat de cazul referitor la computere:

Partea A a instalat un sistem complex de computere în locaţia părţii B. Sistemul se dovedeşte a fi defectuos. Partea B cere să-i fie reparat întreg sistemul. Partea A refuză să repare înainte ca partea B să plătească o sumă minimă: „De ce să reparăm un bun pentru care nu am primit niciun bănuţ?”. Partea A refuză să plătească înainte de reparaţie. „De ce să plătim ceva pentru nişte bunuri care nu funcţionează?”

Astfel, părţile rămân prinse într-o luptă care nu aduce niciun beneficiu vreuneia dintre ele: soluţia raţională, comercială, economică ar fi pur şi simplu „să se obişnuiască cu ideea”, una dintre părţi să-şi înghită mândria şi să efectueze plata sau să facă reparaţia. Cu toate acestea, dorinţa de a fi superior sau teama de a fi manipulat le împiedică să ia acea decizie evident economică, raţională sau comercială. Astfel de poziţii se pot din nou ivi din strategiile pentru supravieţuire create de părţi pentru a-şi proteja şinele — stima de sine, propria valoarea sau propria identitate. Sunt comune în numeroase situaţii conflictuale, fie că sunt comerciale, locale sau internaţionale. De exemplu, în conflictele internaţionale sau între diferite ţări, una dintre părţi de obicei cere negocieri de pace pentru a obţine o încetare a violenţelor, în timp ce partea adversă susţine că încetarea sau renunţarea la violenţă trebuie să preceadă orice negociere de pace, altfel ar fi inutile.

Aversiunea pentru pierderi şi asumarea riscurilor Acesta este un alt exemplu tipic experimentat în special de avocaţi în situaţii litigioase. Dar poate fi important pentru mediatorul eficient să fie conştient de influenţele care afectează poziţia unei părţi cu privire la acord, în special în dorinţa acestora de a accepta sau refuza ofertele. Ce va determina una dintre părţi să accepte ce „este pc masă”, în timp ce alta în mod invariabil va cere mai mult? Numeroase cercetări au fost efectuate în America, având ca temă aceste arii ale raţionamentului uman, cu unele rezultate importante. Tvcrsky şi Kah-neman (1991) au studiat efectul „încadrării” ofertelor asupra părţilor. Analizând următoarele situaţii „în oglindă”:

Partea A trebuie să primească de la partea B 50 de lire. Partea B îi spune părţii A că poate avea cei 50 de lire imediat, sau, alternativ, poate da cu banul: dacă iese „cap”, va primi 100 de lire, dar dacă iese „pajură” nu va primi nimic.

şi

Partea B îi datorează părţii A 50 de lire. I se spune că poate plăti cele 50 de lire imediat, sau, alternativ, poate arunca moneda: dacă iese „cap”, atunci va trebui să-i plătească 100 de lire, dar dacă iese „pajură” nu va mai trebui să plătească nimic.

Cercetările americane au arătat că în mod invariabil partea A ar accepta cei 50 de lire imediat, mai degrabă decât să rişte să piardă totul; în acelaşi timp, partea B ar prefera să rişte perspectiva unei plăţi duble în speranţa de a nu plăti nimic. Acest experiment este folosit să demonstreze că părţile în conflict par a avea o aversiune pentru o anumită pierdere, şi din acest motiv sunt pregătite să rişte pentru a evita acea pierdere - „aversiunea pentru pierdere”, dar au o „aversiune pentru risc” atunci când vine vorba să parieze şi să rişte o pierdere cu scopul de a câştiga.

Cercetările mai sus amintite sugerează că, în contextul unui litigiu, e mult mai probabil ca reclamantul să accepte o ofertă decât să rişte un proces şi să piardă totul (aversiunea pentru risc). Totuşi, reclamantul tinde să aleagă opţiunea procesului, preferând să rişte pentru a evita

pierderea certă (aversiunea pentru pierdere). Acest lucru poate explica de ce reclamanţii, mai ales în cazurile de daune personale, sunt în mod frecvent pregătiţi să-şi soluţioneze cerinţele la un nivel care, dintr-un punct de vedere obiectiv, ar părea să fie inferior cererii, în timp ce asigurătorii ar părea să adopte o poziţie mai robustă sau intransigentă atunci când refuză să mărească ofertele dinaintea procesului.

Abordarea psihoterapeutică a medierii

Mediatorul cu un fond sau cu o formare psihoterapeutică poate recunoaşte şi face faţă multora dintre aceste atitudini rigide, care, adesea, creează obstacole emoţionale pentru rezolvarea raţională a disputelor. De multe ori, aceste poziţii inflexibile au tendinţa să demonstreze temerile comune ale unei părţi faţă de incertitudinile vieţii şi strategiile adoptate pentru a răspunde acestor temeri. Conştientizând şi recunoscând aceste atitudini, mediatorul poate deveni cu mult mai eficient în facilitarea acordurilor.

Unii ar spune că aceste obstacole emoţionale ori psihologice sunt create pentru că „suntem în primul rând oameni, iar în al doilea rând justiţiabili”. După cum spunea Robert J. Condlin (1992):

Suntem în primul rând oameni care devenim furioşi, deprimaţi, fricoşi, ostili, frustraţi şi jigniţi. Avem ego-uri care sunt uşor de ameninţat. Vedem lumea din punctul nostru personal de vedere pozitiv şi de multe ori confundăm percepţiile cu realitatea. De obicei nu reuşim să interpretăm ce spun alţii în modul intenţionat de aceştia şi nu spunem ce înţeleg ceilalţi că spunem.

Dintr-o perspectivă psihologică, aceasta poate fi o observaţie corectă. Totuşi, mediatorul va trebui mai întâi să exploreze felul în care aceşti oameni există ca şi persoane înainte de a fi justiţiabili. Acest lucru poate să dezvăluie cum au ajuns la dispută în primul rând şi poate guverna modul în care vor reacţiona în situaţia de conflict. Mai mult, examinând modul în care aceste persoane „funcţionează”, mediatorul poate afla şi determina strategiile pe care le adoptă pentru a-i scoate din situaţia conflictuală.

„Perspectiva asupra lumii”

Cum poate descoperi mediatorul modul în care o persoană, ca parte într-o dispută, funcţionează? Când un mediator se întâlneşte prima dată cu o parte în mediere, acea parte este în esenţă o enigmă totală pentru el. Mediatorul trebuie să stabilească, în cel mai scurt timp posibil, cum percepe acest individ diverse aspecte ale disputei. Astfel, mediatorul trebuie să determine, cel puţin într-o măsură limitată, „perspectiva persoanei asupra lumii”: concepţia despre viaţă, valorile, credinţele şi aspiraţiile care guvernează modul în care îşi desfăşoară relaţiile interpersonale. Aceasta va dezvălui modul de abordare a disputei, atitudinea probabilă în mediere şi modul probabil în care se vor comporta pentru a scăpa de consecinţele unei situaţii conflictuale.

Dicţionarul Internaţional Webster defineşte perspectiva asupra lumii astfel: „fiecare individ are propriile experienţe şi din ele îşi formează perspectiva asupra lumii”. In scopul de a clarifica sensul noţiunii de perspectivă asupra lumii, trebuie să formalizăm aceste experienţe şi să le plasăm într-o descriere structurată.

Pentru a supravieţui incertitudinilor existenţei, oamenii creează semnificaţii, sisteme de valori şi convingeri — convingeri privind ceea ce este bine şi ce este rău pentru ei. Tot ei creează aspiraţiile şi ambiţiile, cu scopul de a proteja şi menţine valoarea de sine. Toate acestea sunt caracteristici ale existenţei. însă există şi un element de alegere. Valorile pe care oamenii le aleg, aspiraţiile pe care le selectează, spiritualitatea pe care o prefer, depind toate de alegerile individuale. Oamenii îşi vor face alegerile în funcţie de sistemul lor de valori şi, astfel, alegerile sunt limitate - dar pot alege şi modifica acel sistem. Acest lucru reprezintă un factor important în mediere, faptul că părţile s-ar putea să nu fie capabile să schimbe sau să elimine conflictul, dar îşi pot schimba atitudinea sau modul de abordare a acestuia. Partea are întotdeauna capacitatea să-şi schimbe parţial perspectiva asupra lumii. Acest element al alegerii, care detaşează fiecare individ într-o „persoană unică”, reprezintă esenţa paradigmei psihoterapeutice — atât în terapie, cât şi în mediere. Aceste caracteristici, pe care autorii existenţialişti le numesc uneori „caracteristici ontologice” (Cohn 1997), unesc toate fiinţele laolaltă.

„Datefixe/informaţii axiomatice”

Ce alcătuieşte concepţia generală a unei persoane sau perspectiva ei asupra lumii? Perspectiva oamenilor asupra lumii cuprinde „adevăruri universale comune”. Acestea permit o pătrundere în modul în care individul reacţionează la conflict sau dispută şi pot furniza indicii vitale care să-l ajute pe mediator în explorarea atitudinilor părţilor. O parte dintre aceste „date” sunt fixe şi nealterabile, cum ar fi, de exemplu, faptul că viaţa este nesigură şi imprevizibilă. Aceste condiţii neschimbătoare includ următoarele:

  • lumea este nesigură şi neconsecventă
  • existenţa este vremelnică: oamenii sunt cu toţii fiinţe finite, însă relaţiile şi acţiunile acestora sunt efemere
  • suntem tot timpul legaţi de alţii şi nu putem evita relaţii sau scăpa de „înrudire”
  • cu toţii avem o capacitate, deşi limitată, de a exercita un element al libertăţii de a alege.

Fiecare individ din cadrul procesului de mediere, inclusiv mediatorul, va fi expus aceloraşi condiţii.

„Date variabile”

In antiteză faţă de aceste „date fixe/informaţii axiomatice”, există şi alte condiţii aparte care sunt create şi recreate, inventate şi reinventate de fiinţele umane. Acestea sunt adevăruri comune variabile. Oamenii moştenesc valorile culturale, dar păstrează abilitatea de a crea şi recrea anumite aspecte ale acestora.

Următoarele sunt câteva exemple de lucruri date variabile:

  • noi creăm relaţii interpersonale
  • noi creăm conflicte
  • noi ne creăm imaginea de sine şi respectul de sine
  • noi creăm modele şi strategii pentru a ne conforma acelor valori
  • e posibil să creăm modele rigide sau „sedimentări” ale sistemului nostru de convingeri şi comportament
  • noi ne creăm aspiraţiile
  • noi avem capacitatea de a crea alegeri libere, în cadrul anumitor limitări
  • noi ne creăm atitudinea privind existenţa emoţională şi fizică

Un „dat” comun universal este faptul că noi toţi răspundem acestor condiţii variabile.

Structura de mai sus ilustrează unele răspunsuri individuale care sunt create în faţa unor „date fixe/informaţii axiomatice”. Fiecare individ are propriul său mod de a face faţă acestor fenomene, şi astfel fiecare fiinţă umană este diferită de alta (Cohn 1997). Felul în care răspundem acestor condiţii naturale neschimbătoare defineşte perspectiva noastră asupra lumii. Astfel, perspectiva noastră asupra lumii este expresia tuturor acestor „date” în relaţie cu implicarea noastră faţă de oameni şi restul lumii.

Perspectiva asupra lumii din punctul de vedere al mediatorului

Este important de menţionat din nou motivul pentru care mediatorul explorează sau încearcă să descopere perspectiva părţii asupra lumii. Toate părţile dintr-un conflict în mod invariabil vor avea planuri ascunse. Vor avea motive ascunse - unele în mod conştient, unele de care nici măcar nu sunt conştiente - la fel cum au şi motive pentru comportamentul lor exprimate direct. Acest „substrat” al conflictului va determina modul în care fiecare parte acţionează şi reacţionează în cadrul disputei şi al medierii.

După cum s-a arătat şi înainte, mediatorul nu caută să obţină o schimbare de paradigmă în perspectiva părţilor asupra vieţii in general\ ci mai degrabă o alterare a atitudinii privind disputa dintre ele. Aşadar, pentru mediator, analiza perspectivei părţilor asupra vieţii nu este vreo explorare nebuloasă a poziţiei lor în raport cu viaţa ca un întreg, ci se axează pe situaţia conflictuală specifică cu care se confruntă fiecare dintre ele. Este o examinare a modului în care părţile se conectează între ele, dar şi cu mediatorul, în cadrul general al disputei şi împotriva contextului conflictului. Prin descoperirea aspectelor relevante ce aparţin perspectivei părţilor asupra lumii, mediatorul va pătrunde în esenţa adevăratelor motive şi influenţe ascunsc care conduc părţile în dispută. Acest lucru, în schimb, va face posibil accesul la o bogăţie de informaţii, care poate facilita căutarea unor puncte comune ambelor părţi.

Astfel, atunci când se va face referire la „perspectiva asupra lumii”

de-a lungul acestei lucrări - indiferent dacă se referă la explorarea ei de către mediator sau la dezvăluirile părţilor cu privire la aceasta — trebuie ţinut minte că se referă la perspectiva asupra lumii ca fiind relevantă şi in legătură cu conflictul şi implicarea părţilor în el. Este, de asemenea, important de notat că, în timp ce o persoană îşi va divulga în întregime, la un moment dat, perspectiva asupra lumii, fie prin comunicarea verbală, fie prin articularea emoţiilor sale, prin limbajul corpului sau alte manifestări vizibile, mediatorul şi oricare alt observator este capabil să culeagă numai o mica părticică din perspectiva acelei persoane.

De asemenea, mediatorul va trebui să faciliteze părţilor contestarea în mod pozitiv a propriei lor perspective asupra lumii. Pentru că acesta este procesul prin care mediatorul le ajută să-şi recunoască adevăratele motive şi le permite să-şi înţeleagă propriile vulnerabilităţi. Acest lucru, în schimb, le face mai predispuse la adoptarea unei perspective diferite asupra problemei şi posibil să vadă problema din punctul de vedere al celeilalte persoane.

In aceeaşi măsură, mediatorii trebuie să fie conştienţi de propria lor „perspectivă asupra lumii”. Trebuie să realizeze, cel puţin într-o oarecare măsură, modul cum există ei înşişi în raport cu medierea şi cum răspund limitărilor şi adevărurilor universale comune mai sus menţionate. Mediatorii trebuie să recunoască şi să proceseze propriile lor motivaţii, aspiraţii, valori şi emoţii, înainte de a asista în mod eficient părţile. In acest fel, ei se pot dedica mai mult părţilor şi cu delicateţe îi pot dirija către un acord.

Dacă mediatorul ajunge să realizeze că părţile sunt doar oameni obişnuiţi care se înfruntă, împărtăşind practic aceleaşi adevăruri universal comune şi caracteristici - comune nu numai cu ei înşişi, dar şi cu mediatorul şi cu întreaga lume - atunci, în mod miraculos, poate fi creată o relaţie mai proaspătă şi mai diversă. Acest lucru devine atunci mai mult decât un proces empatic; devine o procedură de validare reciprocă — o succesiune în care indivizii se pot „conecta” cu adevărat.

Din această experienţă a „conectării” mediatorului cu partea, se poate dezvolta o întâlnire mai revigorantă, în care mediatorul explorează diferitele alegeri disponibile părţilor, deşi în cadrul limitărilor impuse de adevărurile universale comune.

Părţile aflate în dispută îşi exercită liberul arbitru pentru a alege

o soluţie care s-ar putea să nu fie perfectă, dar care este „suficient de bună”. Acum este momentul în care părţile se simt revigorate, mai demne şi îşi acceptă propria imagine. Drept urmare, relaţia iniţială dintre mediator şi părţi este rapid transformată.

Mediatorul care este dispus să-şi exploreze propria perspectivă asupra lumii şi propriile vulnerabilităţi poate avea un succes enorm în acest proces. Cu alte cuvinte, poziţia mediatorului — sau a terapeutului — devine aproape mai importantă decât utilizarea tehnicilor şi abilităţilor. Mediatorul se schimbă atunci de la simplu „conducător” al medierii, la un individ obişnuit care relaţionează cu părţile într-un proces pur de explorare reciprocă, cu scopul de a rezolva problema. Dacă toate acestea au ca rezultat o relaţie mai de încrederc şi empatică, părţile pot reflecta cu mai mare uşurinţă la adevăratele motivaţii, precum şi la eventualele vulnerabilităţi. Iar acest lucru îi poate determina să-şi schimbe aşteptările iniţiale de la dispută sau de la procesul medierii.

Esenţa misiunii mediatorului este să încurajeze şi să le permită părţilor să-şi schimbe poziţia. In lipsa acestei schimbări, părţile vor părăsi procesul de mediere în aceleaşi poziţii înrădăcinate ca atunci când au intrat. Acest exerciţiu nu este unul uşor; şi este posibil ca mediatorul să aibă nevoie de tot ajutorul pe care îl poate aduna. Acesta este momentul în care informaţiile şi experienţele psihologice şi psihotc-rapeutice legate de conflict îşi fac simţită prezenţa. înţelegând aceste aspecte ale existenţei şi comportamentului uman, mediatorul poate fi capabil să provoace o schimbare materială în percepţiile părţilor cu privire la dispută şi aşteptările lor legate de rezultat. Dacă acestea pot fi mişcate către o poziţie mai puţin adversă, un număr mai mare de opţiuni devine acceptabil şi un acord poate fi obţinut mai repede.

Întâlnirile separate şi psihoterapia

Elementele psihoterapeutice discutate mai sus sunt de regulă folosite în cadrul întâlnirilor separate din cadrul procesului de mediere. Sesiunile separate reprezintă una dintre cele mai importante componente ale medierii: este etapa în care, după ce a văzut părţile împreună, mediatorul se întâlneşte separat şi în deplină confidenţialitate cu fiecare dintre părţi (vezi Capitolul 6).

Dicţionarul Internaţional Webster — a treia ediţie (1961) defineşte sesiunea separată ca „o apropiere de o persoană mai în vârstă sau de un consilier”. Sesiunile separate reprezintă locul în care abilităţile şi conceptele „psihoterapiei limitate în timp” sunt folosite pentru a stabili un mediu sigur potrivit, unde se poate facilita un acord. Acesta este procesul în care participanţii pot să reflecteze asupra atitudinilor lor personale privind cazul în discuţie: care sunt adevăratele lor interese de la întreaga dispută şi cum pot face să iasă din aceasta.

Dar nici mediatorii şi nici consilierii nu dispun de luxul unui interval de timp în care să-şi atingă obiectivele. Amândoi lucrează într-un mediu limitat în timp şi, pentru a fi eficienţi, aceştia trebuie să creeze o legătură strânsă între ei şi clienţi sau părţi, într-un interval de timp scurt. In întâlnirile separate, trebuie să construiască cu agilitate o legătură de încredere, deoarece creând încredere, pot depăşi lipsa de încredere care probabil s-a construit în timpul disputei. Consilierilor şi mediatorilor li se cere să lucreze cu şi să gestioneze emoţii puternice. Amândoi folosesc abilităţi sau tehnici cu scopul de a încuraja părţile să acceseze mai repede motivaţiile esenţiale, planurile ascunse, fricile şi îngrijorările lor, precum şi alte aspecte sensibile. Cu cât reuşesc să convingă clienţii sau părţile să împărtăşească cât mai multe „informaţii de context”, cu atât este mai uşor să le faciliteze explorarea de soluţii şi opţiuni. Asta mai ales într-un mediu conflictual sau advers, unde părţile îşi menţin convingerea că orice dezvăluire a intereselor şi nevoilor acestora le va slăbi cazul.

Adoptând această abordare împrumutată din psihoterapia existenţială limitată în timp, mentalitatea participanţilor poate fi modificată exact în acelaşi fel ca într-o sesiune de terapie scurtă, unde atitudinile sunt luate în considerare, dezbătute şi reevaluate.

Dar mediatorul care abordează medierea dintr-o perspectivă psihologică nu ar trebui să stăruie în domeniul terapeutului. Deşi va afla de conflictele intrapersonale ale unei părţi, intervenţiile mediatorului sunt în special centrate pe dispută, mai degrabă decât pe „problemele legate de perspectiva asupra lumii” pe care părţile le-ar putea avea. Mediatorul nu ar trebui să „sape” după conflicte intrapersonale, dacă ele nu sunt prezentate. Ci ar trebui să le exploreze daca sunt aduse în discuţie, încercând să deplaseze părţile de la o fixaţie privind drepturile şi obligaţiile lor la o fază de examinare a nevoilor şi intereselor.

Merită repetat că explorarea perspectivei părţii asupra lumii efectuată de mediator, spre deosebire de cea a terapeutului, nu are scopul de a obţine o schimbare de lungă durată a mentalităţii. Totuşi, în realitate, aceste diferenţe dintre terapeut şi mediator pot deveni uneori neclare. Nu poate fi exclusă posibilitatea ca, în urma medierii, să fie accelerate schimbări pe termen lung în vieţile părţilor. Mulţi susţin că au obţinut, prin mediere, ştiinţa unei „abilităţi de viaţă”. Experienţa şi abilităţile activităţii de consiliere pot astfel fi combinate în mod folositor şi încorporate în practicile mediatorului. înarmat cu informaţii despre elementele psihologice fundamentale ale unui conflict, precum şi cu o abordare psihoterapeutică a conflictelor intrapersonale şi problemelor interpersonale, mediatorul cu formare psihoterapeutică poate obţine un avantaj asupra mediatorilor care nu deţin astfel de informaţii sau pregătire.


Păreri despre De ce psihologie în mediere?

Ați colaborat cu acest mediator? Scrieți-vă părerea.